Mai patesti uneori ca atunci cand ai de a face cu oameni introvertiti sa te surprinda placut (sau nu, dupa caz) in momentul in care decid sa vorbeasca. Incepand de la cele mai banale preferinte, pana la angoase sufletesti, introvertitii au in general tendinta sa se destainuie greu. Mult spus fobie, as numi-o un disconfort atunci cand au de vorbit despre ei, intr-o anumita privinta. Nu am cunostinte de psihologie, dar la polul opus ar trebui sa fie tipologia: "viata mea, o carte deschisa". Niciodata nu poate fi viata ta o carte deschisa, in primul rand pentru ca cei care sunt excesiv de sinceri, tind sa exagereze in sensul convingerii interlocutorului de ceva.
Conform DEX-ului "introvertit= care este concentrat sau obsedat de propriile trăiri interioare". Daca extrovertitii sunt impacati cu ce gandesc si cu ce simt, nimic nu spune ca introvertitii nu fac acelasi lucru. Dar stau mai rau cand trebuie sa isi asume ceea ce gandesc. Un fenomen trist se produce in momentul in care refuza sa se lase descoperiti chiar in fata persoanelor apropiate. Neincredere? S-ar putea...insa acumularea de ideei neexprimate poate duce la ceva bun? Cat poti sa insisti atunci cand se iese din sfera neincrederii si se intra in cea a firii umane? Si chiar si asa, orice idee ar merita sa fie exprimata. Orice parere ar trebui sa fie valorificata. Cei care refuza...pierd un lucru esential. Mi se pare ca la Cella Serghi am citit un paragraf frumos in care spunea ca: "...cum puteam impiedica ca cineva sa aiba ideei? Cand vin din fiinta ta, si nu vin din afara, au o forta aproape indistructibila, pentru ca e orgoliul care le insoteste".
In alta ordine de ideei am intalnit si de cei care, nu doar ca sunt intransigenti si nu dezvaluie parerile personale, dar lasa foarte usor sa se vada ce gandesc, fara a dori expres acest lucru. Cum il construia Teodoreanu pe Mircea ("La Medeleni"), ale carui trasaturi sunt frumos suprinse intr-un dialog: "-Mircea draga- iarta-ma ca ma amestec- un singur cusur ai tu, dupa parerea mea: sufletul tau vorbeste cu glas tare... Il aude oricine, cu conditia sa n-aiba vata in urechi. Si fetele, draga Mircea, aud extraordinar".
Sa fim deschisi e si bine si rau in acelasi timp, si usor...dar de multe ori extrem de greu...
Conform DEX-ului "introvertit= care este concentrat sau obsedat de propriile trăiri interioare". Daca extrovertitii sunt impacati cu ce gandesc si cu ce simt, nimic nu spune ca introvertitii nu fac acelasi lucru. Dar stau mai rau cand trebuie sa isi asume ceea ce gandesc. Un fenomen trist se produce in momentul in care refuza sa se lase descoperiti chiar in fata persoanelor apropiate. Neincredere? S-ar putea...insa acumularea de ideei neexprimate poate duce la ceva bun? Cat poti sa insisti atunci cand se iese din sfera neincrederii si se intra in cea a firii umane? Si chiar si asa, orice idee ar merita sa fie exprimata. Orice parere ar trebui sa fie valorificata. Cei care refuza...pierd un lucru esential. Mi se pare ca la Cella Serghi am citit un paragraf frumos in care spunea ca: "...cum puteam impiedica ca cineva sa aiba ideei? Cand vin din fiinta ta, si nu vin din afara, au o forta aproape indistructibila, pentru ca e orgoliul care le insoteste".
In alta ordine de ideei am intalnit si de cei care, nu doar ca sunt intransigenti si nu dezvaluie parerile personale, dar lasa foarte usor sa se vada ce gandesc, fara a dori expres acest lucru. Cum il construia Teodoreanu pe Mircea ("La Medeleni"), ale carui trasaturi sunt frumos suprinse intr-un dialog: "-Mircea draga- iarta-ma ca ma amestec- un singur cusur ai tu, dupa parerea mea: sufletul tau vorbeste cu glas tare... Il aude oricine, cu conditia sa n-aiba vata in urechi. Si fetele, draga Mircea, aud extraordinar".
Sa fim deschisi e si bine si rau in acelasi timp, si usor...dar de multe ori extrem de greu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu